De ce diavolul este tolerat?
Din ce cauză Dumnezeu nu-l nimiceşte pe vrăjmaşul oamenilor, diavolul, care i-a înşelat pe Adam şi Eva şi
continuă să ne războiască sălbatic pe toţi? Este o întrebare şi totodată un reproş al multora.
Reproşul aceasta ar fi fost just dacă diavolul ne-ar fi cucerit prin forţă. Dar de vreme ce nu arecontinuă să ne războiască sălbatic pe toţi? Este o întrebare şi totodată un reproş al multora.
nici o putere să ne tragă cu forţa în păcat de vreme ce numai prin conlucrarea
noastră îşi poate izbuti scopurile, de vreme ce de noi depinde dacă facem voia
lui, atunci de ce vrem să piară pricina izbânzii noastre în lupta împotriva lui,
condiţia triumfului şi a încununării noastre?
Chiar şi în cazul fantastic că
diavolul ar putea să-i biruie pe toţi oamenii şi să-i ducă la pieire, iarăşi
n-ar trebui să ne întrebăm de ce Dumnezeu l-a lăsat să săvârşească în chip liber
lucrarea sa distrugătoare. Căci de noi depinde biruinţa lui şi
stăpânirea pe care o are peste noi. Cu voia noastră devenim
sclavii lui, nu forţat.
Asta o
dovedesc cei care l-au biruit până astăzi. Şi nu sunt puţini. Dar şi în viitor
vor exista mulţi care-l vor învinge. Desigur, nu toţi. Însă tocmai de aceea,
este foarte corect şi drept ca luptătorii viteji să găsească ocazii prin care
să-şi arate buna lor intenţie iar trândavii să fie pedepsiţi, decât să fie
vătămaţi primii de dragul celor din urmă. Molâul şi nepăsătorul nu este vătămat
de adversarul lui, ci de trândăvia sa. Aşadar de ce să-l nimicească
Dumnezeu pe diavol, lipsindu-i astfel pe viteji, de dragul celor vicioşi, de
putinţa de a săvârşi fapte de bărbăţie?
Cugetând în felul acesta, am
putea acuza şi ochii, deoarece prin ei mulţi poftesc la trupuri străine şi cad
în desfrânare, dar şi gura, întrucât cu ea unii hulesc şi spun vorbe
rele. Aşadar nu cumva oamenii ar fi trebuit să fie făcuţi fără ochi şi
limbă? Dar atunci să ne tăiem şi mâinile, care făptuiesc atâtea crime, şi
picioarele, care aleargă la păcat. Să ne tăiem şi urechile, care ascultă
povestiri viclene şi-i transmit sufletului mizeria gândurilor. Însă după ce se
întâmplă toate acestea, va trebui să dispară şi hrana şi băuturile şi cerul şi
pământul şi marea şi întregul univers. Adevărat, de ce mai e nevoie de
lucrurile materiale, când omul, pentru care Dumnezeu le-a creat pe toate, se va
fi ciopârţit atât de jalnic? Vezi la ce concluzii comice şi fără rost conduce
acest şir de cugete?
Diavolul este rău pentru el
însuşi, nu pentru noi. Pentru că noi, dacă vrem, multe avem de câştigat
de la el, desigur fără voia lui. Astfel, minunea devine şi mai mare şi dovedeşte
nemărginita iubire de oameni a lui Dumnezeu, căci, când noi ne îmbunătăţim,
diavolul se întristează şi suferă; iar când îmbunătăţirea noastră se datorează
chiar lui, atunci nu mai poate îndura nenorocirea în care a căzut şi se înăbuşă
în răutatea lui.
Unii spun că diavolul nu i-ar fi amăgit
pe primii oameni dacă nu i-ar fi îngăduit-o Dumnezeu. Ce le vom răspunde? Că,
dacă nu se întâmpla aceasta, Adam n-ar fi aflat nicicând cât de mari erau
bunătăţile în care se desfăta, nicicând nu s-ar fi izbăvit de superficialitatea
şi de neştiinţa lui. Căci cel care se consideră pe el atât de important, încât
ar putea deveni chiar Dumnezeu, spuneţi-mi, ce n-ar îndrăzni un asemenea
om să facă dacă n-ar fi cuminţit în vreun fel?
Să ne închipuim însă că diavolul n-ar
fi apărut deloc. În cazul acesta, oare, ar fi rămas Adam fără de păcat? Aproape
cu neputinţă. Cel ce atât de uşor a fost amăgit de o femeie, degrabă ar fi căzut
singur în păcat, chiar dacă n-ar fi existat diavolul. Cel ce atât de lesne a
fost înşelat de altul, cu siguranţă că şi înainte de înşelare era neatent şi
naiv. Diavolul n-ar fi reuşit nimic dacă Adam ar fi fost atent şi
înţelept.
Atunci de ce i-a dat Dumnezeu această
poruncă lui Adam, dacă ştia că o va călca? Dar tocmai faptul că i-a dat
această poruncă este dovada interesului Său pentru om, interes care se arată
mult mai mare decât dacă n-o dădea. Să presupunem că Adam n-ar fi
primit nici o poruncă de la Dumnezeu, ci ar fi rămas în rai trăind în desfătare
şi bunătăţi nesfârşite. Oare moliciunea şi trândăvia provenite din desfătarea
aceasta l-ar fi condus la ceva mai rău sau mai bun? Este evident pentru oricine,
cred, că ar fi ajuns pe crestele răutăţii, dacă n-ar fi avut nici o grijă şi
nici o limită. Căci, deşi nu era încă încredinţat de nemurirea lui, ajunsese la
o asemenea mândrie şi necumpătare, încât nădăjduia să devină Dumnezeu, cu toate
că nu avea nici o dovadă că diavolul, care i-a făgăduit asta, era vrednic de
crezare. Vă daţi seama în ce punct de nechibzuinţă ar fi ajuns, dacă ar fi fost
sigur de nemurirea lui? Ar fi existat păcat pe care să nu-l facă? Ar fi ascultat
vreodată de vreo poruncă a lui Dumnezeu? O poruncă a primit de la Domnul
şi L-a nesocotit atât de mult. Dacă nu i-ar fi dat nici o poruncă, ar fi uitat
degrabă că este făptura Lui.
Dacă aici, pe pământ, societatea
noastră nu i-ar fi pedepsit pe nici unul din oamenii răi şi nu i-ar fi cinstit
pe nici unul din oamenii buni, cei care nu cred în Învierea şi în a Doua Venire
a lui Hristos s-ar fi îndepărtat mult de virtute, care este însoţită de multe
probleme, şi ar fi preferat răutatea, care dăruieşte multe desfătări.
Iar dacă aici, în viaţa pământească, fiecare om s-ar fi bucurat de
bunătăţi după vrednicia lui, atunci cei mai mulţi ar fi considerat Judecata
viitoare improbabilă şi de prisos.
Aşadar, ca să nu vă îndoiţi de
adevărul Judecăţii viitoare şi pentru ca oamenii să nu devină mai răi,
nesocotind acest adevăr, de aceea Dumnezeu şi în viaţa de acum pe mulţi oameni
răi îi pedepseşte şi pe mulţi oameni buni îi răsplăteşte. Faptul că
nu-i răsplăteşte pe toţi cei buni ne încredinţează de învăţătura despre Judecata
viitoare. Iar faptul că pe unii oameni răi nu-i pedepseşte înainte de Judecata
viitoare îi trezeşte pe cei care s-au afundat în somnul nepăsării şi al
trândăviei. Astfel, pedepsindu-i pe cei răi, îi face pe mulţi alţii să se
ferească de păcat, de teamă ca nu cumva să păţească şi ei la fel; dar şi
nerăsplătindu-i pe mulţi oameni buni, îi face să se gândească că vor fi
răsplătiţi într-o altă vreme.
De aceea nici pe Cain Dumnezeu nu l-a pedepsit cu moartea
imediat după uciderea fratelui său, ci l-a lăsat să cutreiere pământul suspinând
şi tremurând, astfel încât toţi cei ce au venit după el, văzând urmările
faptelor lui, să ia pildă şi să se cuminţească. Dacă ar fi auzit că un oarecare
Cain, care l-a ucis pe fratele său, a fost omorât pentru crima lui, n-ar fi dat
atâta importanţă evenimentului, poate că s-ar fi şi îndoit de asta. Acum însă,
când după atâţia ani îl vedeau viu, cum se chinuie jalnic, acum când atât de
mulţi martori au văzut şi au adeverit pedeapsa lui, evenimentul a devenit
neîndoielnic şi crezut de toţi oamenii cu bunăvoinţă, atât din epoca aceea cât
şi din cele care au urmat. De altfel, dacă Dumnezeu l-ar fi omorât, nu i-ar fi
dat timp şi prilej de pocăinţă.
În fine, prin pedeapsa provizorie pe
care i-a dat-o aici, i-a făcut mai uşoară suferinţa veşnică care-l aşteaptă
dincolo; căci necazurile şi pedepsele la care suntem supuşi în viaţa de
aici micşorează mult chinurile vieţii de dincolo.
Aşadar de aceea, Dumnezeu nu-i
pedepseşte de obicei pe toţi împreună, pe câţi sunt vrednici de aceeaşi
pedeapsă, ci doar pe puţini dintre ei, încât ceilalţi, văzând nenorocirile
acelora, să se pocăiască şi să se îndrepteze. Uneori, însă, îi
pedepseşte şi pe toţi împreună, după cum s-a întâmplat la potopul lui Noe, pe de
o parte pentru ca păcătoşii să fie împiedicaţi să facă şi mai multe păcate, şi
pe de altă parte pentru ca urmaşii lor să se folosească, scăpând de pilda rea a
dascălilor fărădelegii. Căci dacă oamenii săvârşesc multe rele neavând pe cineva
drept pildă, ce-ar face dacă ar exista unii care i-ar îndemna la fapte
păcătoase?
Să fim siguri, deci, că toate sunt
iconomisite de Dumnezeu numai spre binele nostru. Însă felul în care sunt
iconomisite să nu-l căutăm. Nici să ne supărăm şi să ne necăjim că nu-l
cunoaştem. Nu e posibil să ştim astfel de lucruri, şi nici nu ne e de vreun
folos să le cunoaştem, atât pentru că suntem muritori, cât şi pentru că vom
ajunge repede la nebunie. Dumnezeu vrea să se pocăiască şi să se
mântuiască şi cei care nu cred în Dânsul. El Însuşi o spune: „N-am venit să-i chem pe cei drepţi
la pocăinţă, ci pe cei păcătoşi” (Matei 9, 13). Dar chiar şi când nu
vor să se îndrepteze şi să cunoască adevărul, nici atunci nu-i
părăseşte.
Deşi cu voia lor se lipsesc de viaţa
veşnică, Dumnezeu le oferă toate cele necesare pentru viaţa pământească,
răsărind soarele Lui şi peste cei buni şi peste cei răi, trimiţând ploaie şi
celor drepţi şi celor nedrepţi şi, în general, dându-le tuturor cele de
trebuinţă pentru a trăi. Aşadar dacă Domnul arată atâta grijă pentru vrăjmaşii
Lui, cum îi va trece cu vederea pe cei care-L iubesc şi-L
urmează?
Astfel, când vedem dezordine şi
tulburare şi aşa-zise nedreptăţi, să nu cârtim împotriva lui Dumnezeu, căci în
viaţa de aici nimic nu se face fără pronia Lui. În realitate lipsa de orânduială
şi tulburarea se află nu în evenimentele exterioare, ci în cugetul nostru. Atâta
vreme cât cugetul rămâne tulburat de patimi, nicăieri nu va vedea ordine şi
armonie. Aşa cum ochii, când sunt bolnavi, şi în miezul zilei văd totul
întunecat, iar când sunt sănătoşi chiar şi noaptea călăuzesc bine trupul, la fel
şi mintea noastră, când este sănătoasă pe toate le vede bine, dar când este
bolnavă, chiar în cer dac-ai înălţa-o, şi acolo găseşte dezordine şi
tulburare.
De aceea, repet, Dumnezeu nici
nu-i lasă pe toţi să plece nepedepsiţi din viaţa aceasta, ca să nu credem că nu
există pronie dumnezeiască, nici socoteală nu cere de la toţi, ca să nu credem
că nu există înviere şi Judecată viitoare. Pe diavol, iarăşi, îl lasă
să ne războiască, pentru ca, odată cu trecerea timpului să nu ajungem la
liniştire, să nu cădem în trândăvie şi moleşeală, ca să ne aflăm mereu pregătiţi
de luptă, ca să fim în orice clipă veghetori şi atenţi. Dar chiar şi focul
gheenei l-a făcut Dumnezeu pentru mântuirea noastră, ca să ne dea motiv de luptă
şi pricină de încununare, ca să ne atragă în împărăţia cerurilor prin frica
chinurilor veşnice şi prin străduinţa evitării lor.
Aşadar dacă faci ceva bun şi nu eşti
răsplătit pentru el în viaţa de acum să nu te întristezi; răsplata te aşteaptă
în viaţa de dincolo, şi desigur o răsplată mult mai mare. Iar dacă faci ceva rău
şi nu eşti pedepsit pentru asta, nu te bucura; acolo te aşteaptă pedeapsa, dacă
nu te vei schimba şi nu vei deveni mai bun.
Te tulburi şi te necăjeşti pentru că-i
vezi pe mulţi trăind în fericire şi desfătare, deşi sunt oameni răi şi păcătoşi?
Adică suferi datorită îngăduinţei şi îndelung-răbdării lui Dumnezeu? Spune-mi,
câţi fură, câţi nedreptăţesc, câţi ucid? Nu cumva pentru aceştia îl osândim pe
judecător? Nicicând! Îl vom osândi numai dacă, după ce vinovaţii sunt prinşi şi
duşi în faţa lui, acela îi găseşte nevinovaţi. Deci cum îi ceri socoteală
judecătorului înainte ca criminalii să fie judecaţi de el?
Dar să-ţi spun şi altceva?
Gândeşte-te ce ai făcut tu în viaţă, omule! Cercetează-ţi bine
conştiinţa. Atunci nu numai că nu te vei mândri cu faptele tale, dar şi părerea
ţi-o vei schimba, şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu o vei accepta, şi
îndelung-răbdarea Lui o vei mărturisi, şi de neţinerea Sa de minte a răului te
vei minuna. Căci dacă ne-ar fi pedepsit pe fiecare dintre noi îndată ce
păcătuiam, neamul omenesc ar dispărut cu mult înaintea noastră.
Să nu ne
împuţinăm la suflet, pentru că nu ne îngrijim doar noi de mântuirea noastră, ci
cu mult mai mult Acela care ne-a creat; nu ne pasă doar nouă de viaţa noastră,
cât Îi pasă Aceluia Care ne-a dăruit viaţa. Astfel, nici în necazuri nu-i lasă
mereu pe oameni Dumnezeu, ca să nu se împuţineze la suflet, nici în trai bun, ca
să nu devină trândavi, ci prin alternarea diferitelor stări urmăreşte mereu
mântuirea lor.
Dacă o corabie nu poate pluti
pe mare fără cârmaci, pentru că va naufragia, e cu putinţă ca lumea întreagă să
rămână necârmuită din clipa zidirii ei? Lasă o corabie pe mare doar
pentru o zi fără căpitan şi echipaj, şi-o vei vedea scufundându-se. Lasă
neîngrijită doar pentru două zile o colibă mică, pe care-ai constru-it-o în via
ta pentru nevoile culesului, şi-o vei vedea năruindu-se. Corabia deci nu poate
călători fără cârmaci. Coliba nu poate sta în picioare fără îngrijire. O zidire
atât de mare, atât de complexă şi atât de vrednică de admirat cum este
universul, cum ar fi rămas întreagă şi cum ar fi funcţionat mii de ani fără
pronie? Priveşte nemărginirea cerului cu nenumăratele stele, priveşte frumuseţea
pământului cu toate animalele şi plantele lui, şi strigă din inimă: „Cât de mărite sunt lucrurile Tale,
Doamne, pe toate-ntru înţelepciune le-ai făcut”(Psalmi 103,
24).
Vedem un tăietor de lemne făcându-şi
treaba şi nu-i cerem socoteală pentru asta. Vedem un doctor arzând răni, tăind
mădulare, chinuind cu regim istovitor vreun bolnav, şi nu-l întrebăm de ce face
toate acestea. Tăietorului de lemne, doctorului şi altor oameni le arătăm
încredere şi primim tăcut, fără să cercetăm şi fără să cârtim ceea ce fac ei.
Însă nemuritorului şi preaînţeleptului Dumnezeu nu-I arătăm încredere şi vrem
să-I punem la îndoială minunatele Sale lucrări, de multe ori îndrăznind chiar
să-L acuzăm de nedreptate! Iar să dăm bani săracilor sau să-i apărăm pe cei
nedreptăţiţi nu ne hotărâm uşor, cercetăm însă cu stăruinţă – şi din păcate,
aproape mereu cu dispoziţie de rea-credinţă – de ce Dumnezeu îngăduie ca unul să
fie bogat, altul sărac iar altul sărac lipit pământului.
Nu ne plecăm mai bine capetele, nu ne
osândim pe noi înşine, nu punem frâu limbii noastre, nu ne adunăm mintea şi nu
ne întoarcem curiozitatea asupra vieţii şi lucrărilor noastre? Să cercetăm cu
atenţie faptele noastre şi să ne preocupăm de păcatele pe care le-am
săvârşit. Dacă suntem cercetători şi puşi pe fapte mari, să cerem de la
sinele nostru socoteală pentru câte rele am spus şi am făcut. Însă în loc să
facem aşa, Îl aşezăm pe Dumnezeu în scaunul acuzaţilor şi-L judecăm, adăugând
astfel şi un alt păcat mulţimii de păcate pe care le-am săvârşit şi
pregătindu-ne osândirea veşnică, de care mă rog să fim izbăviţi, cu harul şi
iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos.
din
“Problemele vietii”
“Problemele vietii”
Sfântul Ioan Gură de
Aur
Aur
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu