10 lucruri pe care poate nu le stiati despre La Sagrada Familia

10 lucruri pe care poate nu le stiati despre La Sagrada Familia

 0  0

 

Email0

10 lucruri pe care poate nu le stiati despre La Sagrada Familia

22 Martie, 20101,976 accesari

In cazul in care nu ati vizitat inca Barcelona, dar planuiti, iata cateva curiozitati despre minunata biserica a lui Gaudi.
1. Constructia bisericii a inceput in 1882 si inca nu s-a terminat. Se preconizeaza ca va fi terminata in jurul anului 2041, adica peste 32 de ani. Initial a fost conceputa de editorul catalan Josep Bocabella. Lucrarile au fost incepute de arhitectul Francesc de Paula Villar intr-un stil traditional neo-gotic. Cei doi insa n-au cazut de-acord asupra desfasurarii constructiei si Antoni Gaudí a preluat lucrarea.
2. In prezent, constructia este in curs de desfasurare sub indrumarea lui Jordi Bonet I Armengol. Incepand cu anii 1980 a fost folosita tehnologia calculatoarelor pentru procesul de proiectare si constructie. Acest lucru a adus imbunatatiri radicale in accelerarea procesului.
3. Unul din motivele care intarzie atat de mult ridicarea bisericii este insistenta lui Gaudi de a nu folosi banii guvernului pentru terminarea Sagradei Familia. Lucrarea este finantata exclusiv din donatii. Aceste donatii se strang din taxele pe care le platesc miile de turisti din intreaga lume care vin sa viziteze biserica in fiecare an.
4. Gaudi si-a dedicat mai mult de 40 de ani din viata pentru construirea Sagradei Familia. Ultimii 15 ani i-a petrecut doar asupra acestui proiect.
5. Biserica romano-catolica va cuprinde 18 turnuri inalte, iar cel mai inalt va atinge o inaltime de 180 de metri. Este proiectata sa aiba 60 metri latime si 95 metri lungime.
6. Un turn de 180m in varful caruia se afla un miel si care il reprezinta pe Iisus a fost inclus in desenul original al lui Gaudí. Acest turn urmeaza sa fie inconjurat de alte patru turnuri mai mici care ii reprezinta pe cei patru evanghelisti si vor fi decorate in varf cu simbolurile animalelor care le sunt atribuite. Un al cincilea turn o va reprezenta pe Fecioara Maria. Turnurile vor fi decorate cu mozaicuri colorate si pe unele vor fi inscriptionate cuvintele „Excelsis” si „Hosanna”. Cele trei fatade ale bazilicii – Patimile, Nasterea si Imparatia – au cate trei portaluri pentru a reprezenta credinta, speranta si dragostea.
7. Intrarea in biserica costa 11 euro, in timp ce grupuri de 20 sau mai multe persoane, pensionarii, studentii, tinerii sub 18 ani pot beneficia de o reducere. “Prieteni ai Bisericii”, copiii sub 12 ani si persoanele cu handicap (plus un insotitor) au dreptul la intrare gratuita. Daca doriti ghiduri audio, urcare cu liftul, acces la garderoba, trebuie sa platiti in plus. Sunt disponibile scaune cu rotile pentru vizitatorii cu handicap.
8. Biserica La Sagrada Familia apartine patrimoniului mondial al UNESCO.
9. Arhitectul sef, Antonio Gaudi a murit intr-un tragic accident de tramvai. A fost plans de toata suflarea Barcelonei si este inmormantat in cripta Sagradei Familia.
10. Desi biserica nu a fost deteriorata in timpul razboiului civil spaniol, in 1936, anarhistii catalani au distrus numeroase modele si planuri pentru a curata orasul de icoane religioase.
Arhitectura cladirii este unica si are sute de caracteristici interesante si originale. Pentru a le descoperi pe toate aveti nevoie de mai mult decat de o dupa-amiaza. La vremea cand Sagrada Familia se va fi terminat, multi dintre noi vom fi batrani, poate chiar nu vom mai fi. Dar ce vis s-ar implini daca am reusi sa o vedem terminata.
Roportal

Coincidente incredibile

Coincidente incredibile

 0  0

 

Email3

Coincidente incredibile

31 Octombrie, 20102,955 accesari

Blestemul masinii lui James Dean
James Dean a fost ucis intr-un teribil accident de masina, in timp ce isi conducea masina sport Porsche, in septembrie 1955. Dupa accident, masina a fost considerata purtatoare de ghinion.
a) Cand masina a fost tractata de la locul accidentului si dusa la garaj, motorul s-a desprins si a cazut pe un mecanic, zdrobindu-i picioarele.
b) Motorul masinii a fost cumparat de un medic care l-a montat pe masina sa de curse si a murit la foarte scurt timp, in timpul unei curse. Un alt pilot, in timpul aceleiasi curse, a suferit un accident in urma caruia a murit. Masina in care se afla avea montata cutia de viteze care apartinuse masinii lui James Dean.
c) Garajul in care a fost reparata ulterior masina Porsche a fost distrus de un incendiu.
d) Atunci cand, mai tarziu, masina a fost expusa in Sacramento, s-a disprins de pe stand si, in miscare, a rupt soldul unui tanar.
e) In Oregon, remorca care transporta masina s-a desprins din dispozitivul de prindere si a zdrobit fatada unui magazin.
f) In cele din urma, in 1959, masina s-a dezmembrat misterios in 11 bucati in timp ce era sprijinita pe niste suporti de otel.
Un copil in cadere – salvat de doua ori de acelasi om
In vara anului 1930, in Detroit, o mama tanara (si incredibil de neatenta) trebuie sa-i fi fost etern recunoscatoare unui barbat numit Joseph Figlock. In timp ce Figlock mergea pe strada, copilul femeii a cazut de la etajul unei case direct pe Figlock. Caderea copilului a fost atenuata si atat barbatul, cat si copilul au scapat nevatamati. Un noroc fantastic in sine, dar, peste un an, acelasi copil a cazut de la aceeasi fereastra, pe neasteptate, in capul bietului Joseph Figlock, care trecea din nou pe sub fereastra. Si de aceasta data ambii au supravietuit evenimentului.
Un glont a ajuns la destinatie cu cativa ani mai tarziu
Henry Ziegland credea ca si-a pacalit soarta. In 1883, a rupt relatia cu prietena sa, care, de suparare, s-a sinucis. Fratele fetei a fost asa de furios, incat l-a urmarit pe Ziegland si l-a impuscat. Fratele fetei, dupa ce l-a impuscat pe Ziegland, crezand ca l-a ucis, s-a sinucis la randul sau. Dar Ziegland nu fusese omorat. Glontul, de fapt, i-a zgariat numai fata si s-a oprit intr-un copac. Ziegland s-a considerat cu siguranta un om norocos. Cativa ani mai tarziu, el s-a hotarat sa taie copacul in care ramasese infipt glontul. Parea sa fie atat de dificil, incat l-a aruncat in aer cu cateva batoane de dinamita. In urma exploziei, glontul a fost expulzat din trunchiul copacului direct in capul lui Ziegler, omorandu-l.
Baieti gemeni, vieti gemene
Povestile vietilor foarte asemanatoare ale gemenilor identici sunt deseori uimitoare, dar probabil ca povestea a doi gemeni din Ohio le intrece pe toate. Cei doi baieti gemeni au fost despartiti la nastere, fiind adoptati de familii diferite. Fara sa stie unii de ceilalti, ambele familii i-au botezat pe copii James. Si asta a fost doar prima coincidenta. Ambii James au crescut fara sa se cunoasca, dar, cu toate acestea, ambii au ales sa urmeze cursuri de politi, amandoi aveau talent la desen tehnic si tamplarie si amandoi s-au casatorit cu cate o femeie numita Linda. Ambii au avut fii pe care i-au numit unul James Alen si celalalt James Allen. Amandoi au divortat de prima sotie si s-au recasatorit cu alta, ambele numindu-se Betty. Au avut fiecare cate un caine numit Toy. La patruzeci de ani de la separare, cei doi s-au reintalnit si au putut sa isi povesteasca amanuntele vietilor lor surprinzator de similare.
Intocmai cartii lui Edgar Allan Poe
In secolul al XIX-lea, faimosul scriitor Egdar Allan Poe, cunoscut prin romanele sale de groaza, a scris o carte intitulata „Aventurile lui Arthur Gordon Pym”. Era povestea a patru supravietuitori ai unui naufragiu care au stat intr-o barca multe zile inainte sa se hotarasca sa il omoare si sa il manance pe steward, al carui nume era Richard Parker. Cativa ani mai tarziu, in 1884, iola Mignonette s-a scufundat si au fost numai patru supravietuitori, care au stat intr-o barca multe zile la rand. In cele din urma, cei trei membri superiori ai echipajului l-au omorat si l-au mancat pe steward. Numele acestuia era Richard Parker.
Frati gemeni – ucisi pe aceesi sosea la cateva ore diferenta
In anul 2002, doi frati gemeni in varsta de saptezeci si doi de ani au murit la cateva ore diferenta in doua accidente care au avut loc pe aceeasi sosea in nordul Finlandei. Primul dintre ei a murit atunci cand a fost lovit de un camion in timp ce mergea pe bicicleta in Raahe, la 600 kilometri nord de capitala Helsinki. El a murit la doar 1,5 km de locul in care a fost ucis fratele sau. „Este pur si simplu o coincidenta istorica. Drumul este destul de aglomerat, dar nu se intampla accidente in fiecare zi” – a declarat agentiei Reuters ofiterul de politie Marja-Leena Huhtala. „Mi s-a facut parul maciuca cand am aflat ca era vorba despre doi gemeni, si identici pe deasupra. M-am gandit ca cineva, acolo sus, a avut ceva de a face cu asta.”
Trei tentative de sinucidere, toate oprite de acelasi calugar
Joseph Aigner a fost un portretist destul de cunoscut in Austria secolului al XIX-lea, care, aparent, a fost un tip destul de nefericit: a avut cateva tentative de sinucidere. Prima tentativa a fost la frageda varsta de 18 ani, cand a incercat sa se spanzure, dar a fost intrerupt de aparitia misterioasa a unui calugar capucin. La 22 de ani a incercat din nou sa se spanzure, dar a fost salvat, din nou, de acelasi calugar. Opt ani mai tarziu moartea, i-a fost hotarat de altii, care l-au condamnat la spanzuratoare pentru activitati politice. Inca o data viata i-a fost salvata de acelasi calugar. La 68 de ani, Aigner a reusit in cele din urma sa se sinucida prin impuscare. Slujba de inmormantare a fost tinuta de acelasi calugar capucin al carui nume Aigner nu l-a cunoscut niciodata.
Castigator neasteptat la poker
In 1858, Robert Fallon a fost impuscat mortal din razbunare de catre cei cu care juca poker. Acestia au pretins ca Fallon castigase potul de 600 $ prin inselaciune. Locul lui Fallon fiind acum liber, nici unul dintre jucatori nu a vrut sa ia potul, acum ghinionist, de 600 $, asa ca au gasit un jucator care sa ii ia locul lui Fallon si l-au creditat cu cei 600 $ ai mortului. Atunci cand a ajuns politia sa investigheze crima, noul jucator transformase deja cei 600 $ intr-un castig de 2 200 $. Politia a cerut ca suma initiala de 600 $ sa fie data urmasilor lui Fallon numai ca sa afle ca noul jucator nu era altul decat fiul lui Fallon, care nu isi vazuse tatal de 7 ani!
Un roman care a descris, fara sa stie, spionul de alaturi
Atunci cand Norman Mailer a inceput romanul sau „Coasta barbara”, nu avea de gand sa aiba un spion rus ca personaj. Pe masura ce lucra, a introdus un spion rus in SUA ca personaj secundar. Cu cat munca progresa, spionul a devenit personajul principal al romanului. Dupa ce a terminat romanul, serviciul de imigrari al SUA a arestat un om care locuia in acelasi bloc, la etajul de deasupra lui Mailer. Era colonelul Rudolf Abe, presupus a fi capul spionajului rus din SUA la acea vreme.
Mark Twain si cometa lui Halley
Mark Twain s-a nascut in ziua aparitiei cometei Halley, in 1835, si a murit la urmatoarea aparitie a acesteia, in 1910. El insusi a prezis asta in 1909, cand a spus: „Am intrat o data cu cometa lui Halley, in 1835. Vine din nou anul viitor, asa ca ma astept sa ies cu ea”.
Trei straini intr-un tren avand nume apropiate
In anul 1920, trei englezi calatoreau separat intr-un tren spre Peru. In momentul in care au facut cunostinta erau singuri in vagon. Prezentarile au fost mai mult decat surprinzatoare. Numele unuia dintre ei era Bingham, al doilea se numea Powell. Al treilea om a anuntat ca se numeste Bingham-Powell. Nu erau inruditi in nici un fel.
Doi frati – ucisi de acelasi sofer de taxi la un an diferenta
In 1975, in timp ce mergea pe o motoreta in Bermuda, un om a fost lovit mortal de un taxi. Cu un an mai tarziu, fratele omului a fost omorat in acelasi mod. De fapt, se afla pe aceeasi motoreta. Si ca sa fie mai mult decat ciudat, a fost lovit de acelasi taxi, cu acelasi sofer si, culmea, cu acelasi pasager!
Obiecte gasite la hotel in acelasi timp
In 1953, reporterul de televiziune Irv Kupcinet se afla la Londra pentru a transmite incoronarea reginei Elisabeta a II-a. Intr-unul dintre sertarele camerei sale de la Savoy a gasit niste lucruri care apartineau, dupa identificare, unui barbat numit Harry Hannin. Coincidenta face ca Harry Hannin – un star al faimoasei echipe de baschet Harlem Globetrotters – era un bun prieten al lui Kupcinet. Dar este mai mult decat atat. Numai doua zile mai tarziu, inainte de a-i putea comunica lui Hannin descoperirea, Kupcinet a primit o scrisoare de la Hannin. In scrisoare, Hannin ii spunea lui Kucinet ca, in timp ce statea la Hotel Meurice din Paris, a gasit intr-un sertar o cravata cu numele lui Kupcinet pe ea!
Doi domni Bryson, aceeasi camera de hotel
Aflat intr-o calatorie de afaceri pe la sfarsitul anilor 50, dl George D. Bryson a poposit si s-a cazat la Brown Hotel in Louisville, Kentucky. Dupa ce a semnat in registru si i s-a dat cheia camerei 307, s-a oprit la biroul de posta sa vada daca are cumva corespondenta. Intr-adevar, primise o scrisoare, i-a spus fata de la posta si i-a inmanat un plic adresat d-lui George D. Bryson, camera 307. Nu ar fi nimic ciudat in asta in afara faptului ca scrisoarea nu ii era adresata, ci era pentru fostul ocupant al camerei 307, si anume un alt barbat numit George D. Bryson.
Frati gemeni, acelasi atac de cord
John si Arthur Mowforth erau doi gemeni care locuiau la distanta de 80 de mile, in Marea Britanie. In seara zilei de 22 mai 1975, ambii au simtit dureri acute in piept. Ambele familii nu stiau nimic despre boala celuilalt. Ambii barbati au fost dusi de urgenta la spitale diferite in aproape acelasi timp. Amandoi au murit de infarct aproape imediat dupa ce au fost internati.
Un roman care a prezis soarta Titanicului si un alt vas cu aproape aceeasi soarta
In 1898, Morgan Robertson a scris “Inutilitate”. Cartea descria prima cursa a unui vas de lux transatlantic, numit Titan. Cu toate ca era considerat imposibil de scufundat vasul, loveste un aisberg si se scufunda cu multe victime. In 1912, Titanic, un transatlantic luxos considerat imposibil de scufundat, loveste un aisberg si se scufunda, cu multe victime, in calatoria inaugurala. Luna in care se petrece tragedia in carte este aprilie, aceeasi cu cea a evenimentului real. In carte era vorba de 3 000 de pasageri; in realitate au fost 2 207. In carte erau 24 de barci de salvare; in realitate au fost 20.
Cu cateva luni mai tarziu dupa scufundarea Titanicului, un oarecare vas cu aburi calatorea pe Atlanticul scufundat in ceata avand numai un baiat de cart. Acestuia i-a venit in minte ca se afla in imprejurimile in care se scufundase Titanicul si s-a inspaimantat dintr-o data gandindu-se ca numele vasului sau era Titanian. Cuprins de panica, a sunat alarma.Vasul s-a oprti chiar la timp: un aisberg a aparut din ceata exact in calea lor. Titanian fusese salvat!
O scriitoare isi gaseste cartea preferata din copilarie
In anii 20, in timp ce cauta prin anticariatele din Paris, scriitoarea americana Anne Parrish a gasit o carte care era una dintre favoritele ei din copilarie: Jack Frost si alte povestiri. A luat cartea veche si i-a aratat-o sotului ei, spunandu-i ca isi amintea cu mare drag aceasta carte din copilarie. Sotul ei a luat cartea, a deschis-o si a gasit pe prima pagina: “Anne Parrish, 209 N. Weber Street, Colorado Springs”. Era cartea Annei.
Placinta cu prune a unui scriitor
In 1805, scriitorul francez Émile Deschamps a fost tratat cu placinta cu prune de un necunoscut, monsieur de Fortgibu. Zece ani mai tarziu, a intalnit placinta cu prune in meniul unui restaurant parizian si, atunci cand a vrut sa o comande, i s-a spus ca ultima bucata fusese deja servita unui alt client, care s-a dovedit a fi acelasi de Fortgibu. Multi ani mai tarziu, in 1832, Émile Deschamps se afla la un dineu unde a fost servita placinta cu prune. Tocmai spunea prietenilor sai ca doar domnul de Fortgibu lipsea pentru ca sa fie tacamul complet cand domnul respectiv, acum senil, a intrat in camera…
Dublura regelui Umberto I
In Monza, Italia, regele Umberto I a mers la un restaurant sa manance insotit de secretarul sau, generalul Emilio Ponzia-Vaglia. Cand patronul a venit sa ia comanda regelui Umberto, acesta a observat ca el si proprietarul restaurantului erau aproape identici, atat la fata, cat si ca statura. Cei doi au inceput sa discute uimitoarea lor asemanare si au gasit cu aceasta ocazie si alte similaritati.
a) Ambii erau nascuti in aceeasi zi si in acelasi an (14 martie 1844).
b) Ambii erau nascuti in acelasi oras.
c) Ambii erau casatoriti cu o femeie pe nume Margherita.
d) Patronul isi deschisese restaurantul in aceeasi zi in care fusese incoronat regele.
Pe 29 iulie 1900, regele Umberto a fost informat ca patronul restaurantului a murit impuscat in urma unui accident straniu si, in momemtul in care isi exprima regretul, a fost impuscat de un anarhist din multime.
21 – ziua ghinionista a regelui Ludovic al XVI-lea
Cand era copil, regele Ludovic al XVI-lea al Frantei a fost prevenit de un astrolog sa aiba grija in fiecare zi de 21 a lunii. Ludovic a fost atat de speriat, incat nu a lucrat niciodata in aceasta zi. Dar, din nefericire, nu a fost intotdeauna atent. Pe 21 iunie 1791, ca urmare a revolutiei franceze, Ludovic si regina sa au fost arestati la Varennes, in timp ce incercau sa fuga din Franta. Pe 21 septembrie 1791, Franta a abolit monarhia si s-a proclamat republica. In cele din urma, pe 21 ianuarie, regele a fost executat prin ghilotinare.

O alta istorie a Americii?

O alta istorie a Americii?

 0  6

 

Email0

O alta istorie a Americii?

27 Mai, 20102,952 accesari

Contactul cu alte civilizatii
De sute de ani, Vaticanul este acuzat de pastrarea mai multor artefacte si manuscrise stravechi in cele mai adanci pivnite ale sale, interzicand total accesul lumii exterioare la ele. Aceste comori secrete, adesea de o natura istorica sau religioasa controversata, sunt ascunse intentionat de Biserica Romano-Catolica deoarece cunoasterea lor generala ar putea periclita credibilitatea Bisericii si ar naste indoiala asupra textelor si practicilor sale “sfinte”. De asemenea, cei care si-au dedicat viata investigarii teoriilor conspiratiei din arheologie sustin ca exista indicii tulburatoare care ar demonstra ca institut arheologic din SUA, Institutul Smithsonian, o agentie federala independenta, acopera activ unele dintre cele mai interesante si mai importante descoperiri arheologice facute in cele doua Americi.
Conspiratiile si suprimarea accesului la dovezile arheologice care ar schimba perspectiva pe care o avem asupra trecutului au inceput in 1881, atunci cand John Wesley Powell , geologul faimos pentru explorarea Marelui Canion, l-a numit pe Cyrus Thomas director al Diviziei Estice a Biroului Etnologic din cadrul Institutului Smithsonian. Atunci cand Thomas si-a luat in primire postul, era convins ca pe teritoriul Americii de Nord a existat in trecut “o rasa de constructori de movile”, alta decat populatia indienilor americani.
J.W. Powell, directorul Biroului de Etnologie, un simpatizant al amerindienilor, a trait multi ani in sanul pasnicei populatii Winnebago, si a considerat ca amerindienii erau pe nedrept etichetati drept primitivi si salbatici. Profesorul a inceput sa promoveze ideea conform careia americanii nativi, exterminati deja la sfarsitul secolului XIX de numeroasele razboaie pe care le purtasera cu albii, erau descendentii unei civilizatii avansate si, ca atare, demni de respect si protectie.
Conducerea Institutului a optat pentru un alt punct de vedere si a demarat un program de suprimare a oricaror dovezi arheologice care acreditau curentul lui Powell, denumit Difuzionism – o teorie ce afirma ca, de-a lungul istoriei, au existat vaste dispersari de cultura si civilizate, prin contactul diverselor populatii cu exploratori si colonisti si prin marile rute comerciale. Smithsonian a imbratisat doctrina opusa, Izolationismul: aceasta marseaza pe ideea ca cele mai multe civilizatii sunt izolate unele de celelalte si ca foarte mici contacte exista intre ele.
In acest razboi intelectual, inceput in anii 1880, Institutul insista pe ideea unor contacte foarte rare intre civilizatiile vailor Ohio si Mississippi, si pe siguranta ca acestea nu aveau nicio legatura cu niste culturi avansate precum cea maiasa, sau cele tolteca si azteca, din Mexic si America Centrala.
Ideea este ridicola, avand in vedere ca sistemul fluvial ajungea pana in Golful Mexicului, iar aceste civilizatii nu se aflau mai departe unele de celelalte decat pe maluri opuse ale golfului. Este acelasi lucru cu a sustine lipsa oricarui contact intre culturile de la Marea Neagra si cele de la Mediterana.
Misteriosii giganti din America
Atunci cand interioarele mai multor movile si piramide antice de pe teritoriul Americii de Nord au fost examinate, s-a demonstrat ca istoria vailor raului Mississippi a fost marcata de o cultura straveche si sofisticata, aflata in contact cu Europa si cu alte regiuni. Totodata, continutul multor movile a dezvaluit mormintele unor oameni uriasi, inalti de pana la 2,5 metri, imbracati din cap pana in picioare in armuri, avand alaturi sabii colosale si uneori comori consistente. In legendele bastinasilor indieni gigantii inalti si intelepti sunt un motiv constant: se spune ca au existat vremuri cand oamenii traiau mii de ani si cresteau foarte inalti, proportional cu varsta lor sau ca acestia ar fi venit de pe mari.
Ca o paranteza, in Biblie, in Vechiul Testament, se fac cateva referiri la uriasi, precum cele din Facerea, 6:4, “În vremea aceea s-au ivit pe pământ uriaşi, mai cu seamă de când fiii lui Dumnezeu începuseră a intra la fiicele oamenilor şi acestea începuseră a le naşte fii: aceştia sunt vestiţii viteji din vechime”, Cartea lui Baruch, 3:26, “Acolo au fost uriaşii cei vestiţi, înalţi la statură şi iscusiţi în război” sau Cartea Iudite, 16:6, “…n-a fost doborât de tineri voinici, şi nici feciorii uriaşilor nu l-au lovit pe el, şi nici nu i-au stat împotrivă oameni înalţi ca munţii”.
Atunci cand Movila Spiro din Oklahoma a fost excavata, in anii ‘30 din secolul XX, a fost descoperit un barbat inalt, imbracat complet in armura, alaturi de o oala cu mii de perle si alte artefacte, cea mai mare comoara de acest fel documentata pana astazi. Locul exact al descoperirii barbatului a ramas necunoscut, iar tezaurul de acolo a fost transportat la Institutul Smithsonian care nu a mai facut publica nicio informatie despre acesta.Conspirationistii detin si marturia din epoca a unui fost angajat al Institutului Smithsonian, concediat pentru apararea opticii difuzioniste asupra Americilor (“erezia” care afirma ca alte civilizatii antice ar fi vizitat malurile Americilor, cu multe milenii inaintea lui Columb); din aceasta marturie reiese ca, la inceputul secolului XX, angajatii Institutului au indesat o barja cu obiecte si artefacte neobisnuite, au navigat pe Atlantic la sute de kilometri de coasta si au devarsat tezaurul in apele oceanului.
Desi ideea ca respectabilul si prestigiosul Institut Smithsonian, alaturi de alte organizatii asemanatoare, ascund descoperiri arheologice capitale este greu de acceptat, exista, se pare, indicii solide care sugereaza ca aceste agentii acopera cu buna stiinta sau “pierd” relicve arheologice importante. Spre exemplu, in anul 1892, in Alabama, au fost descoperite o serie de sicrie bizare, din piatra, care au fost trimise la Institutul Smithsonian si apoi “ratacite”. Fiecare dintre aceste sicirie masura aproximativ 2,3 metri in lungime. 100 de ani mai tarziu, atunci cand povestea a fost readusa pe tapet de presa, purtatorul de cuvant al Institutului declara ca sicriele erau, de fapt, albii de lemn si ca nu puteau fi vazute cu niciun chip pentru ca se aflau gazduite intr-un depozit contaminat cu azbest.
Ivan T. Sanderson, un binecunoscut zoolog, relateaza o poveste interesanta despre o scrisoare pe care a primit-o de la un inginer care a stationat in insulele Aleutine, situate in Oceanul Pacific, intre Asia si America de Nord, in timpul celui de-al doilea Razboi Mondial. Pe cand lucra la constructia unui mic aeroport utilitar, echipajul inginerului a intrat cu buldozerul intr-un grup de dealuri de mici dimensiuni, descoperind ceea ce pareau, la prima vedere, a fi resturi umane. Inginerul a sistat lucrarile si a sapat in locul cu pricina, dand peste un adevarat cimitir al gigantilor, format din cranii si oase ale piciorelor.
Craniile acestora masurau intre 55 si 60 de centimetri de la baza la teasta. De vreme ce un craniu de adult masoara, in mod obisnuit, aproximativ 20 centimetri, niste capete atat de mari ar fi implicat o dimensiune colosala pentru un om proportionat normal. Mai mult, fiecare craniu era trepanat cu pricepere – un proces de executare a unei gauri in partea superioara a testei craniene.
De mentionat ca intre practicile intalnite la vechii peruvieni, la maiasi si la indienii-cu-capul-plat din Montana, se numara si obiceiul aplatizarii craniului unui bebelus si fortarea dezvoltarii lui intr-o forma alungita. In scrisoare, inginerul povesteste ca si-a contactat imediat superiorii. A doua zi, o echipa a Institutul Smithsonian a sosit in Alaska si a colectat ramasitele; de atunci, nimic nu s-a mai auzit de acestea. Sanderson se intreba, la randul sau, daca nu cumva “acesti oameni nu pot infrunta rescrierea tuturor manualelor”.
Oameni si dinozauri
In 1944, la Acambaro, in Mexic, o descoperire de o natura la fel de controversata a fost facuta de catre Waldemar Julsrud, la acea data un prolific comerciant de antichitati pe piata neagra, de origine germana. Julsrud a fost chemat in statul Guanajutao, la 280 kilometri nord-vest de Mexico City. Ciudatul sit arheologic de acolo gazduia peste 32.00 de obiecte de ceramica, piatra si jad, cutite foarte bine ascutite din obsidian si alte artefacte. Jalsrud, a gasit, de asemenea, statui cu dimensiuni variind intre cativa centimetri si 1,80 m care infatisau reptile mari si oameni. Spre surprinderea sa, dupa ce le-a examinat mai atent, a descoperit ca statuile reprezentau dinozauri si diverse populatii de oameni, de la indieni si egipteni, la chinezi si caucazieni.
Pentru a afla vechimea obiectelor, germanul a dus cateva mostre la laboratoarele Universitatii din Pennsylvania, unde acestea au fost supuse testelor cu radio-carbon si celor ce folosesc metoda termoluminiscentei. Rezultatele au indicat faptul ca artefactele au fost faurite cu aproximativ 6500 ani in urma, in jurul anului 4500 i.Hr. iar originea lor este absolut necunoscuta. La vremea cu pricina, povestea germanului a fost respinsa de comunitatea stiintifica, mai ales ca, in 1952, prestigiosul arheolog american Charles C. DiPeso declara ca ar fi investigat minutios cele 32.000 piese si ca acestea ar fi falsuri.
Intr-o lucrare aparuta in anii ‘60, alt arheolog, John H. Tierney, care a urmarit atent acest caz, indica faptul ca, pentru a reusi ceea ce pretinsese, DiPeso ar fi trebuit sa inspecteze 133 articole pe minut, in cele doar patru ore pe care le-a petrecut in casa lui Julsrud. In realitate, ar fi fost necesare saptamani intregi numai pentru a separa uriasa plaja de exponate si a le ordona adecvat unei evaluari academice. Tierney, care a colaborat cu profesorii Charles Hapgood si William N. Russel pentru a documenta investigatia, acuza ca Institutul Smithsonian si alte autoritati arheologice au condus o ampla campanie de dezinformare impotriva descoperirilor.
Dupa o investigatie de 18 ani, care a inclus si doua expeditii la locatia misteriosului sit arheologic, in 1955 si 1968, Charles Hapgood, profesor de istorie si antropologie la Universitatea din New Hampshire, a publicat lucrarea “Misterul din Acambaro”. Initial, Hapgood era sceptic cu privire la veridicitatea colectiei, dar s-a transformat intr-un adept in 1955, atunci cand, in acelasi sit arheologic a facut el insusi sapaturi si a descoperit statui similare, care faceau parte neindoios din colectia peste care daduse si Julsrud.
America egipteana
Poate cea mai impresionanta dovada de cenzura istorica ramane excavarea unui mormant “egiptean”, de catre insisi reprezentantii Institutului Smithsonian in Arizona. In numarul din 5 aprilie 1909, jurnalul Phoenix publica pe prima pagina uimitoarea poveste a descoperirii unui bizar “seif” taiat in piatra, in cadrul unei expeditii condusa de profesorul S.A. Jordan, de la Institut. Articolul, documentat de poze si marturii, relata despre o serie de artefacte egiptene ascunse in cuburi de piatra descoperite in Marele Canion. La vremea cu pricina, membrii Institutului au cerut drept la replica, pretinzand ca nu au niciun fel de cunostinta despre aceasta descoperire sau despre descoperitorii ei. Ulterior, Jordan a negat la randul sau ca ar participat la o expeditie in Marele Canion, desi acest fapt este demonstrat de fotografii – deosebit de greu, daca nu imposibil de trucat la inceput de secol XX.
Recent, Clubul Mondial al Exploratorilor a decis sa verifice aceasta poveste, contactand Institutul Smithsonina din Washington D.C. Arheologul de la Institut cu care au discutat membri clubului, le-a marturisit acestora ca “niciun artefact egiptean de niciun fel nu a fost descoperit vreodata in America de Nord sau de Sud.” Cu toate acestea, este greu de crezut ca intreaga poveste nu e nimic mai mult decat o cacealma gazetareasca atent elaborata. Faptul ca s-a aflat pe prima pagina, a oferit marturii si detalii elaborate si a curpins un articol ce se intaindea pe mai multe pagini, pledeaza in favoare credibilitatii.
Acopera Institutul Smithsonian o descoperire arheologica de o imensa importanta? Daca aceasta poveste ar fi adevarata, paradigma istorica majoritara in America din secolul XVIII si pana in prezent, conform careia nu a existat un contact transoceanic semnificativ intre civilizatii, in vremurile pre-columbiene, si ca toti amerindienii, de pe ambele continente, sunt descendenti ai oamenilor Erei Glaciare care au trecut Stramtoarea Bering, ar trebui schimbata din temelii.
Ideea ca egiptenii antici au ajuns in Arizona este atat de revolutionara incat trebuie ingropata? Poate ca Institutul Smithsonian este interesat doar de mentinerea status quo-ului academic. Istoricul si lingvistul Carl Hart, editor al revistei World Explorer, a obtinut o harta straveche Marelui Canion, de la o biblioteca din Chicago. Cercetand harta, Hart a constatat cu stupoare ca mare parte din nordul Marelui Canion este format din regiuni cu nume egiptene si hinduse: Turnul lui Set, Turnul lui Ra, Templul lui Horus, Templul lui Osiris, Templul lui Isis, Piramida lui Cheops, Arcada lui Buddha, Templul lui Buddha, Templul lui Manu si Templul lui Shiva. Sa fie acesta un nou indiciu pentru veridicitatea descoperirilor egiptene din Marele Canion?
Istoricii sustin ca primii exploratori ai Marelui Canion au fost, pur si simplu, adepti ai numelor egiptene si hinduse – proportia coplesitoare a acestor nume in acest spatiu este totusi bizara. In acelasi timp, in prezent, regiuni extinse din Marele Canion le sunt interzise vizitatorilor obisnuiti, datorita pericolelor naturale care se gasesc aici. Coincidenta sau nu, intreaga suprafata de nord, care cuprinde locurile cu nume egiptene si hinduse, face parte din aceasta arie inchisa publicului, pentru numarul mare de “pesteri periculoase”.
Descopera

Drapelul de stat al Romaniei

Drapelul de stat al Romaniei

 1  0

 

Email0

Drapelul de stat al Romaniei

14 Septembrie, 20103,305 accesari

Drapelul României este un tricolor albastru, galben, rosu, având culorile dispuse în benzi verticale, de dimensiuni egale.
Ca simbol vexilologic românesc, tricolorul albastru, galben, rosu este de data relativ recenta, el aparând în prima jumatate a secolului al XIX-lea.
Cu certitudine, geto-dacii (ramura nordica a marelui neam tracic) au avut ca simbol “draco”: un cap de lup cu botul deschis, continuat cu un corp de sarpe, realizat din metal (bronz) si care se termina cu o serie de fâsii din pânza. Acest “draco” era înfipt în vârful unei hampe; purtat în galopul calului în timpul luptelor, “draco” scotea un suierat datorita aerului care intra prin gura deschisa a animalului si iesea printr-un “fluier” din lemn prins la coada. “Draco” nu a fost o “inventie” geto-dacica, el fiind preluat de la popoarele de calareti de origine iraniana cunoscute sub numele generic de sciti. Oricum, prima atestare a utilizarii unui “draco” de catre geto-daci dateaza din sec.IV a.ch., o schitare a unui astfel de steag fiind scrijelata în pasta cruda a unui vas local, lucrat cu mâna, descoperita în asezarea getica de la Budureasa, jud.Prahova. În scenele sculptate ale Columnei lui Traian, razboinicii daci apar purtând deseori astfel de simboluri, ele regasindu-se redate si pe monumente funerare ale unor ostasi romani de origine dacica stationati în Britania. Singurul exemplar pastrat – numai partea metalica – a fost descoperit în Germania, fara sa se poata spune daca piesa respectiva reprezinta un “trofeu” câstigat de o unitate militara romana în timpul luptelor purtate în Dacia si dislocata apoi pe limes-ul de pe Rin, o piesa capturata de la alte neamuri scitice, care o aveau ca simbol sau un “steag” al unei unitati militare auxiliare romane recrutata dintre geto-daci si care, conform practicii curente romane, îsi pastrau armamentul specific.
Roma , ca stat, nu a avut un steag anume. Fiecare legiune romana îsi avea “steagul” specific, “signum”, care era o reprezentare plastica turnata în bronz (acvila, leu s.a.m.d.), înfipta în vârful unei hampe, pe aceasta din urma fiind fixate si diversele “decoratii” (phalerae) pe care respectiva legiune le capatase.
Dupa formarea poporului român, în secolele IX-X , odata cu constituirea celor dintâi formatiuni de tip statal atât la sud, cât si la nord de Dunare, apar si primele însemne heraldice românesti si, odata cu acestea, lacunare si disparate informatii privind “steagul cel mare” care, în limbajul vremii, desemna simbolul vexilologic al statului. În afara “steagului cel mare” existau si diferite steaguri ale cetelor boieresti, fiecare în culori si cu reprezentari heraldice specifice iar, mai târziu, existau diferite drapele si stindarde ale unitatilor militare. Uneori, domnitorii îsi aveau propriul lor steag care îmbina elemente ale stemei personale cu stema tarii.
“Steagurile cele mari” au reprezentate pe pânza elemente heraldice ale stemei, brodate sau pictate. Culoarea de baza a steagului Moldovei este, în general, rosu, iar cea a Tarii Românesti alb sau o culoare deschisa (alb-galbui), dar exista si exceptii. O astfel de exceptie o reprezinta chiar prima stire scrisa, în care este descris un astfel de steag de pe vremea domnitorului Vlad Vintila de la Slatina (1532-1535) în care ni se spune ca pânza era din matase rosie pe care era brodata reprezentarea heraldica a stemei: pasare (cioara?) cu capul conturnat, având o cruce în cioc si stând pe un pisc de munte.
Si steagul Moldovei, în perioada domniei lui Stefan cel Mare, era tot rosu, având capul de bour cu stea între coarne si flancat de soare si luna. Din aceeasi perioada avem si imaginea steagului domnesc al lui Stefan în gravura redând batalia de la Baia din 1467: flamura lunga si îngusta, având redate benzi verticale paralele cu hampa (fasciile stemei de familie) si capul de bour pe restul jumatatii pânzei.
Dupa o relatare contemporana, delegatia marilor boieri moldoveni prezenti la încoronarea lui Henric de Valois ca rege al Poloniei (1574) avea un steag de culoare albastra pe care era redat bourul cu stea între coarne.
În jur de 1600 , steagul Tarii Românesti sub domnia lui Mihai Viteazul era alb având pictat un corb ce tine în cioc o cruce dubla, stând deasupra unei ramuri de ienupar verde, în timp ce steagul Moldovei sub Ieremia Movila era rosu, cu bourul având stea între coarne si flancat de doua semilune, pictate galben; marginea steagului era bordisita cu galben si avea înscris numele si titulatura voievodului si data când a fost facut.
Din steagurile datate în secolul al XVII-lea nu s-a mai pastrat nici unul “al tarii”. În schimb, exista un interesant steag domnesc din vremea lui Mihnea al III-lea (1658-1659): pe fondul rosu închis, pictat cu aur, vulturul bicefal bizantin purtând coroana princiara, având ca suporti doi lei rampanti, totul încoronat cu o coroana arhiducala sustinuta de doi îngeri; la partea superioara a pânzei era scris numele si titulatura. “IO MIHAIL RADU CU MILA LUI DUMNEZEU DOMN AL UNGROVLAHIEI SI AL PARTILOR MEGIESITE ARHIDUCE” Un alt steag domnesc este cel al lui Constantin Brâncoveanu, care este posibil sa fi slujit si ca steag al tarii. Pe o fata a pânzei era brodata stema Tarii Românesti flancata de sfintii împarati Constantin si Elena cu inscriptia: “KONSTANTINUS BRANCOVAN, VALACHIAE TRANSALPINAE PRINCEPS, ANNO DOMINI 1698″ iar pe cealalta fata era scena Botezului Domnului.
În perioada domniilor fanariote apar, pentru prima data, îmbinate pe un steag si simbolurile heraldice ale celor doua principate românesti; asa cum este cazul cu steagul din vremea lui Constantin Ipsilanti care, pentru scruta vreme (decembrie 1806-august 1807), a domnit în ambele tari; matasea steagului era de culoare alba.
Si steagul folosit de Tudor Vladimirescu în timpul miscarii revolutionare din 1821 a fost facut pe modelul steagurilor ostasesti ale evului mediu. Pânza, din matase alba, avea pictata, central, Sfânta Treime, flancata de doi sfinti militari (Sf.Mucenic Gheorghe si Sf.Theodor Tiron). Sub Sf.Treime, într-o cununa ovala din frunze de laur, era acvila cruciata a Tarii Românesti si, la stânga si la dreapta stemei, erau scrise, cu litere chirilice versurile:
“Tot norodul românesc
Pe tine te proslavesc
Troita de o fiinta
Trimite-mi ajutorinta.
Cu puterea ta cea mare
Si în bratul tau cel tare
Nadejde de dreptate
Acum sa am si eu parte”.
Sub stema era înscrisa data când a fost citita Proclamatia de la Islaz, socotita ca moment “oficial” al declansarii miscarii initiate de slujerul Tudor Vladimirescu. Pe lânga flamura propriu-zisa sunt de amintiti si ciucurii care erau atârnati de hampa, sub ogiva; erau trei grupe de ciucuri, fiecare din acestea formate din fire împletite mai lungi, acoperite pâna la jumatate de fire mai scurte. Fiecare din acesti ciucuri erau colorati bicolor: rosu/albastru, galben/albastru si galben/rosu, ansamblul lor creând impresia tricolorului.
Prima reunire a celor trei culori, ca benzi separate de culoare, ca simbol vexilologic nu al principatului Tarii Românesti, ci al unitatilor militiei pamântene si al navelor comerciale, dateaza din 1834, pe timpul domniei lui Al.D.Ghica. Benzile erau dispuse pe orizontala, cu fâsia rosie la partea superioara si cea albastra la partea inferioara. Pe galben, era pictata acvila cruciata, încoronata, tinând în ghiare un buzdugan si o spada, înconjurata de o cununa ovala din frunze de stejar si laur; în colturi, erau pictate acvile. Pornindu-se de la Hatiseriful din 1834, prin care sultanul aproba cele trei culori ca simbol vexilologic, adeptii “Partidei Nationale” vor vedea în acest tricolor simbolul national al tuturor românilor. Fara îndoiala ca aceasta optiune a fost puternic influentata de miscarea nationala pe care noile forte politce ale burgheziei o promovau în întreaga Europa, modelul vexilologic fiind cel francez: albastru, alb, rosu. Dupa acest model, Belgia adopta, la proclamarea independentei sale, steagul negru, galben, rosu; revolutionarii italieni – si apoi statul italian – verde, alb, rosu etc.
În aceeasi perioada, a domniilor “Regulamentare”, în Moldova , domnitorul Mihail Sturdza împarte si el drapele si stindarde noilor unitati ale militiei pamântene. Culorile unitatilor militare moldovene sunt bicolore: pe pânza albastra sunt plasate la colturi patrate rosii. Pe aversul pânzei, în centru, era bourul moldovenesc cu stea între coarne si coroana princiara, în timp ce pe revers era pictat Sf.Gheorghe calare, ucigând balaurul; pe patratele rosii era monograma domnitorului, “M”.
De notat ca nici în aceasta perioada nu s-a ajuns înca la instituirea unui steag al “statului”, principalul steag al tarii fiind cel al domnitorului. Steagul domnesc al lui Gheorghe Bibescu (1842-1848) era confectionat din matase rosie având marginile brodate cu flori de aur; central, un scut, timbrat cu coroana princiara, în care este acvila cruciata, scutul fiind sustinut de doi lei rampanti; în spatele scutului sunt încrucisate o spada si un buzdugan, iar totul este plasat deasupra unei panoplii formate din steaguri, arme, tevi de tun, tobe si ghiulele. Pe reversul steagului este pictat Sf.Gheorghe calare, omorând balaurul.
În contextul revolutionar al anului 1848 , cu arborarea noilor drapele tricolore ca simboluri a unor state nationale, si revolutionarii români, aflati la Paris la izbucnirea revolutiei, vor arbora drapelul albastru, galben, rosu, cu albastru la hampa. Asa va fi si consfintit, ca drapel national, prin Decretul nr.252 al guvernului provizoriu de la Bucuresti, desi, initial, aparusera drapele tricolore cu benzile dispuse pe orizontala, asa cum fusesera ele arborate de revolutionarii români din Ardeal la Adunarea Nationala de la Blaj din 26 aprilie. Nu stim motivul pentru care ardelenii au ales dispunerea culorilor pe orizontala; este posibil sa fi fost un mimetism dupa tricolorul verde, alb, rosu al revolutionarilor maghiari. Ar mai fi de notat ca, initial, tricolorul românilor ardeleni a fost albastru, alb, rosu, cu benzile pe orizontala, pe alb fiind scris cu auriu “VIRTUS ROMANA REDIVIVA” (Virtutea romana reînviata). În decursul revolutiei însa, treptat, toate drapelele românilor vor înlocui albul cu galben.
Ca drapel national, tricolorul se impune în 1859, odata cu dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, dar în varianta dispunerii orizontale a benzilor de culoare .
Primul steag din 1859, aflat în uz pâna în 1862, a avut fâsia albastra plasata sus, apoi, în a doua perioada a domniei lui Cuza, fâsia rosie a fost dispusa la partea superioara. Odata cu venirea domnitorului Carol I, din 1867 , atât steagul tarii cât si drapelele si stindardele unitatilor militare vor avea benzile dispuse pe verticala, cu albastru lânga hampa. România se alinia astfel regulilor vexilologice europene pentru steaguri tricolore care au, toate, banda de culoarea cea mai închisa, culoarea “rece”, lânga hampa.
Trebuie facuta precizarea ca între steagul national si drapelele unitatilor militare au existat întotdeauna si peste tot în lume diferente. La noi, drapelele militare au avut redata stema tarii pe centru si în colturi sigla suveranului, pe când steagurile nationale, începând din 1872 când aceste aspecte sunt legiferate, nu. În 1948 , regimul comunist, pentru a încerca sa îndeparteze cât mai mult din tot ce a însemnat traditia nationala, a înlocuit nu numai stema tarii, rezultata din îmbinarea elementelor heraldice traditionale, cu una noua, de sorginte sovietica, dar a si plantat aceasta noua stema pe tricolorul national.
În decembrie 1989, oamenii au rupt simbolul comunismului de pe steag si s-a revenit la steagul fara stema, caracteristic perioadei precedente.

Testamentul Mareşalului Ion Antonescu

Testamentul Mareşalului Ion Antonescu

 5  63

 

Email2

Testamentul Mareşalului Ion Antonescu

3 Iunie, 20107,187 accesari

Pe 1 iunie 2010 s-au împlinit 64 de ani de la moartea marelui om de stat şi erou al neamului românesc, mareşalul Ion Antonescu, iar pe 2 iunie se implinesc 128 de ani de la naşterea sa. Vă prezentăm ultimele cuvinte scrise de marele român înainte de a fi asasinat la Jilava, precum şi testamentul său politic.
Scump popor român, sunt mândru că am facut parte dintr-o naţie cu dublă ascendenţă, romană şi dacă, a carei istorie a fost luminată de stralucitoarea figura a lui Tarian şi de jertfa marelui Decebal!
Am luptat în două războaie pentru gloria ta!
Sunt fericit să cobor cu câteva clipe mai devreme lângă martirii tăi. Toţi au luptat pentru dreptatea ta!
Foştii mei colaboratori au încercat să se desolidarizeze de mine. Eu nu ma desolidarizez de greşelile lor.
Las Ţării tot ce a fost mai bun în guvernarea mea. Tot ce a fost rău iau asupra mea, în afară de crimă!
Acest război care s-a sfârşit cu înfrangerea Germaniei hitleriste, nu va pune capat conflictului mondial deschis în 1914.
Prevăd un al treilea război mondial, care va pune omenirea pe adevaratele ei temelii sociale. Ca atare, Dv şi urmaşii Dv veţi face mâine ceea ce am încercat să fac eu astazi, dar am fost înfrant! Dacă aş fi fost învingător, aş fi avut statui în fiecare oraş al României. Cer sa fiu condamnat la moarte şi refuz dinainte orice graţiere. În felul acesta voi fi sigur că voi muri pe pământul Patriei, în schimb voi, ceilalţi, nu veţi fi siguri dacă veţi mai fi aici când veţi fi morţi.
Am terminat. Dar, înainte de a încheia, vreau sa vă reamintesc:
Scipio Africanul a urmărit pe Hanibal peste câmpurile Franţei, ale Spaniei, ca să-l înfrangă pe nisipurile fierbinţi ale Africii, la Zama, răzînd de pe suprafaţa pământului marea Cratagină. Astfel, el a pus bazele strălucirii Romei. Ca şi Temistocle şi Vespasian, care şi-au servit ţara, şi el a murit în exil.
Îmi vin în minte, în aceste clipe tragice ale vieţii mele, fără să mă gândesc că aş putea fi comparat cu ilustrul general român, cuvintele pe care el, pornind în exil, le-a adresat, de pe puntea corabiei, poporului său:
„Ţie, popor ingrat, nu-ţi va rămane nici cenuşa mea”.


CORNELIU ZELEA CODREANU SI ION ANTONESCU Radu Mihai Crisan

Operele lui Platon contin un cod secret

Operele lui Platon contin un cod secret

 2  4

 

Email0

Operele lui Platon contin un cod secret

31 August, 20102,987 accesari

Opera lui Platon este analizata de mai bine de 2000 de ani, dar se pare ca mai are sa ne ofere surprize, scrie Daily Mail. Un profesor britanic sustine ca a descoperit o serie de mesaje secrete ascunse in cateva dintre cele mai celebre texte ale lumii antice.
Codurile sugereaza ca Platon a fost un adept secret al lui Pitagora si ca impartasea credinta acestuia ca secretele universului sunt ascunse in cifre si matematica. In general, afirmatiile de acest gen sunt privite cu retinere, dar unul dintre profesorii de la Universitatea Manchester, Jay Kennedy, a reusit sa convinga cu un studiu care a fost acceptat spre publicare de o publicatie academica.
„Cartile lui Platon au avut un rol major in fondarea culturii vestice, dar sunt misterioase si te termina cu enigme. In antichitate multi dintre adeptii sai au spus ca aceste carti contin intelesuri ascunse si coduri secrete, dar acest aspect a fost respins de invatatii moderni. E o poveste lunga si interesanta, dar eu am spart codul. Am aratat in mod riguros ca textele contin coduri si simboluri si descoperirea lor reveleaza adevarata filosofie a lui Platon”, explica dr. Jay Kennerdy.
Cheia catre dezlegarea codului a fost gama muzicala greceasca de 12 note, populara printre adeptii lui Pitagora.
Dr. Kennedy a descoperit ca frazele cheie, cuvintele si temele apar la intervale regulate in scrierile lui Platon corespunzand celor 12 note ale gamei.
Spre exemplu, „Republica”, cel mai faimos text al lui Platon, este alcatuit din 12.000 de versuri homerice, iar Kennedy a remarcat faptul ca la fiecare 1000 de versuri, Platon revine la tema despre muzica. In gama muzicala greaca, unele note sunt armonioase sau placute urechii, in vreme ce altele sunt disonante si trebuie urmate de o alta nota pentru a scapa de tensiunea pe care o creaza. In locul notelor armonice, in textele sale, Platon scrie versuri asociate cu dragostea sau cu veselia, iar acolo unde ar trebui sa fie notele discordante filosoful scrie despre razboi sau moarte.
Un secol mai devreme, Pitagora spunea ca planetele si stelele emit sunete, o muzica abia auzita, „muzica sferelor” si ca secretul universului consta in matematica. Codurile ascunse in opera lui Platon sugereaza ca si acesta credea in aceleasi teorii si ca 2000 de ani inainte de nasterea stiintei moderne el lasa un mesaj care ne spune ca universul este guvernat de reguli logice si matematica, nu de zei.
Dr. Kennedy este de parere ca Platon a folosit codurile pentru propria sa siguranta. Secretele erau normale in epoca antica, mai ales daca se discuta despre stiinte esoterice si religioase. Platon (n. cca. 424 i.Hr. — d. cca. 347 i. Hr.) a scris cel putin 30 de carti si a fondat prima universitate din lume, Academia, unde a permis si femeilor sa studieze, impotriva traditiilor vremii.
„Acesta este inceputul a ceva mare. Va fi nevoie de o generatie pentru a intelege implicatiile. Toate cele 2000 de pagini contin simboluri nedetectate”, a mai comentat Kennedy.

 2  4

 

Email0

Cuza Vodă, trădat „din dragoste” pentru o frumoasă liberală

Cuza Vodă, trădat „din dragoste” pentru o frumoasă liberală

 0  0

 

Email0

Cuza Vodă, trădat „din dragoste” pentru o frumoasă liberală

11 Februarie, 20111,429 accesari

Ca peste tot în lume, înalta trădare (hiclenirea sau hainia Domnului ţării) şi complotul de înaltă trădare au fost considerate crime şi pedepsite dintotdeauna, începând cu „Legea ţării” şi până la codurile penale moderne prin pedeapsa capitală. Totuşi, folosirea trădării în scopuri politice a condus adesea la impunitate şi chiar la considerarea autorilor săi, ieşiţi învingători, drept eroi naţionali. Dar butada lui Napoleon „iubesc trădarea, dar urăsc pe trădători” a rămas şi ea, în toate cazurile, valabilă.
Consideraţii potrivite şi pentru lovitura de palat din 11/23 februarie 1866, prin care domnitorul Al.I.Cuza a fost obligat să abdice, deschizându-se calea aducerii pe tronul ţării a unui domn străin, în persoana lui Carol de Hohenzollern – Sigmaringen. Lucru mai puţin obişnuit şi cunoscut, unul dintre principalii participanţi la conspiraţie, colonelul N.Haralambie a trădat nu pentru foloase materiale sau de altă natură ci, … pentru a obţine graţiile unei frumoase femei, aparţinătoare unei familii liberale, misterioasa doamnă C.
O samă de naturi criminale …
La 14 ani de la producerea evenimentului, gazetarul Mihai Eminescu, în spiritu-i caracteristic scria în presa vremii că respectiva conspiraţie „n-ar fi izbutit nicicând dacă o seamă de naturi criminale, care spre ruşinea ţării şi a oştirii, făceau parte din puterea armată, n-ar fi ridicat cu laşitate mâna lor nelegiuită contra Domnului ţării”. A fost vorba, printre alţii, de maiorul Dimitrie Leca, şeful gărzii palatului domnesc şi de colonelul Nicolae Haralambie, comandantul artileriei. Lista întocmită de Nicolae Iorga mai cuprindea pe coloneii: D.Creţulescu, Berindei, I.Călinescu, Gheorghiu, căpitanii: Mălinescu, Lipoianu, Handoca, Costiescu, Camdiano-Popescu, Constantin Pilat. Fiecare dintre aceştia fuseseră atraşi de gruparea liberală condusă de Ion C. Brătianu şi C.A. Rosetti, formată în jurul „Societăţii Progesului” şi au primit, pentru ajutorul dat loviturii de palat răsplată pe măsură.
Într-adevăr, pentru continuarea programului stabilit prin Convenţia de la Paris din 1858 de marile puteri şi speculând nemulţumirile tot mai mari, generate de guvernarea „camarilei domneşti”, în iunie 1865, 8 importanţi lideri politici (Gr. Brâncoveanu, I.C. Brătianu, C. Brăiloiu, D. Ghica, I. Ghica, C.A. Rosetti, Gh. Ştirbey, A. Panu) semnează actul secret de constituire a ceea ce avea să se denumească de unii „monstruoasa coaliţie”. În esenţă semnatarii se legau, sub cuvânt de onoare, să aducă, în caz de vacanţă a tronului, un principe străin dintr-una din familiile domnitoare din Occident, aşa cum se stabilise iniţial, prin alegerile din 1857, decizia Divanurilor ad-hoc din 1858 şi Adunarea de la Iaşi din 5 ianuarie 1859. Evenimentele sunt îndeobşte cunoscute: la 11 februarie 1866, ora 400 dimineaţa, după o noapte nedormită, pierdută la jocul de cărţi şi de dragoste cu Maria Obrenovici, Cuza este trezit din somn de ofiţerul de gardă, urmat de 3 căpitani şi câţiva civili şi obligat să semneze actul de abdicare: „Noi, Alexandru Ioan Cuza, conform dorinţei naţiunii întregi şi a angajamentului ce am luat la suirea mea pe tron, depun astăzi, 11/23 februarie 1866, cârma Guvernului în mâinile unei Locotenenţe Domneşti şi a unui Minister ales de popor”.
Ce n-au putut politicienii, a făcut femeia
La 1866, la numai 31 de ani colonelul Nicolae Haralambie era comandantul regimentului de artilerie al garnizoanei Bucureşti. Fusese avansat în grad şi numit în funcţie de Domnitorul Al.I.Cuza, care manifesta mare simpatie pentru el, ca un om provenit dintr-o familie de oameni simpli, considerat a fi de caracter şi care a promovat în carieră prin merite personale şi capacitate profesională. Cu o săptămână înainte de noaptea fatidică de 11 februarie Cuza văzându-l pe Haralambie că e trist, abătut l-a întrebat care este motivul; l-a răspunsul polcovnicului că lipsa banilor, care îl face să nu-şi poată nici scoate hainele cele noi de la croitor, galant, Domnitorul bătăndu-l pe umăr şi râzând ia oferit banii necesari. Este astfel lesne de înţeles de ce atunci când conjuraţii i-au propus să intre în complot, Haralambie a respins cu energie propunerea, conştiinţa datoriei ostăşeşti şi a recunoştinţei umane împiedicându-l de la orice compromis. Dar implicarea comandantului artileriei în răsturnarea lui Cuza era absolut necesară, lăsarea lui la o parte şi posibila ripostă a militarilor săi putând zădărnici acţiunea. Faţă de această situaţie, aparent fără ieşire, complotiştii au recurs la o altă strategemă, bazată pe exploatarea slăbiciunilor omeneşti, invocată adesea în istorie. S-a aflat că N.Haralambie avea o puternică pasiune pentru o doamnă din aristocraţia bucureşteană, aparţinătoare însă a unei familii de orientare politică liberală. C.Bacalcaşa o numeşte enigmatic doamna C. Ea fu
însărcinată ca, apelând la farmecele şi abuzând de pasiunea amoroasă a colonelului să-l determine pe acesta să iasă din pasivitate şi să treacă de partea „monstruoasei coaliţii”. Aşa că, ceea ce nu au putut face oamenii politici, a făcut misterioasa C. şi astfel comandantul artileriei a intrat în conspiraţie. Aşadar, dragostea a învins orice conştiinţă a datoriei şi recunoştinţei! Şi aceasta în condiţiile în care Domnitorul continua să creadă în loialitatea şi recunoştinţa comandantului său!
Într-adevăr, în ajunul loviturii de stat, o scrisoare anonimă sau o anumită persoană – unii au pretins că a fost vorba de N.T.Orăşanu, redactorul ziarului „Ghimpele” ar fi anunţat pe Cuza-Vodă cum că N.Haralambie a intrat în conspiraţie şi va trăda. Acesta ar fi primit cu dispreţ denunţul şi ar fi răspuns: „Colonelul N.Haralambie trădător?…asta nu se poate!” Cu aşa încredere în oamenii săi Al.I.Cuza s-a limitat ca pentru noaptea de 10/11 februarie să ceară chiar trădătorilor să se îndoiască santinelele la toate posturile.
Mărturia Elenei Doamna
Într-un interviu publicat cu câteva luni înainte de deces, survenit la 2 aprilie 1909, Doamna Elena Cuza descria un alt moment semnificativ al acestei trădări: „Era în seara de 10 februarie pe la orele 7, când treceam la masă împreună cu Cuza. Vedem un băiat de prăvălie care, nu ştim prin ce minune, pătrunsese în palat, că se apropie de noi şi spune că la noapte mii de oameni au să năvălească cu armele în palat. Cuza reţinu băiatul şi trimise între alţii şi după colonelul Haralambie, la care bărbatul meu ţinea foarte mult şi care avea comanda trupelor din garnizoana Capitalei.
Stăteam în sala de mâncare când a venit Haralambie.
– Auzi, măi Haralambie, ce se vorbeşte, îi spune Vodă cu aer de plictiseală. Se pregăteşte pentru la noapte revoluţie mare şi tu nu ştii nimic.
- Nu ştiu, Măria Ta, răspunse flegmatic Haralambie.
- Ba încă au să năvălească în palat în timpul nopţii, adăugai eu, sculându-mă de la masă.
- Nu crede, mărită doamnă, zise el. Poporul Capitalei are admiraţie pentru Măria Voastră, iar Domnitorul poate conta pe armata sa, legată prin jurământ. Şi, apoi, ca să ajungă cineva la Măriile Voastre, doar va trebui să treacă mai întâi peste corpul meu.
Trecurăm din sala de mâncare în biroul de lucru. Cuza rugă atunci pe Haralambie ca, pentru orice eventualiatate, să îndoiască garda în acea noapte la Palat”.
După această discuţie, ieşind de la Palat, Haralambie a fugit la unul dintre şefii conspiraţiei, cerându-i să seprocedeze de urgenţă şi chiar în acea noapte, întrucât Cuza devenise suspicios şi putea să le de-a peste cap planurile.
Teza trădării acestuia din motive sentimentale este confirmată şi de fosta primă-Doamnă a ţării: „Mulţi din conjuraţi au regretat mai apoi fapta lor. Şi colonelul Haralambie a fost unul din aceia care s-au căit foarte mult, căci în actul său a fost convins de o femeie pentru care el avea o mare pasiune”, arăta ea în interviul mai sus-citat.
Aşa se făcea că în noaptea fatidică tunurile colonelului Haralambie, orbit de patimi pentru femeia iubită, având roţile înfăşurate în paie, treceau fără zgomot pe Podul Mogoşoaia (Calea Victorii) şi împresurau Palatul princiar, pregătire ca, la nevoie, să tragă.
Preţurile trădării
Imediat după abdicarea forţată a lui Cuza, colonelul a fost numit, alături de generalul N.Golescu şi Lascăr Catargiu în Locotenţa Domnească, organism menit să exercite interimar funcţia de şef al statului până la 30 aprilie 1866, când a fost ales drept nou domnitor Carol de Hohenzollern – Sigmaringen. Refuzând revenirea asupra actului de abdicare şi solicitând numai să i se permită părăsirea ţării spre a găsi „ospitalitatea unei străinătăţi oarecare”, Domnitorul Unirii avea să-i trimită colonelului N.Haralambie o scrisoare în care scria, printre altele: „Dta ştii că pricipiul proclamat de Corpurile Statului a fost şi rămâne scopul meu; căci, după a lor părere, numai un prinţ străin poate asigura viitorul României; cred inutil să adaug că, dacă, în calitate de Domnitor al României, am lucrat totdeauna pentru realizarea acestei dorinţi, tot aşa, ca prinţ român, nu voi lipsi un moment să fac, în acest sens, tot ce va atârna de mine…Trăiască România!”.
După ce principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a intrat în ţară şi a preluat tronul principatului, la 10 mai 1866, tot lui i s-a făcut cinstea să citească în Adunarea Deputaţilor jurământul noului Domnitor: „Jur a fi credincios legilor ţării, a păzi religiunea României, precum şi integritatea ei şi a domniei ca Domn Constituţional”.
… Câteva zile după eveniment, 103 ofiţeri, în frunte cu generalii Em. Florescu şi Manu, au adresat noului domnitor o cerere de protest contra acelora care pătaseră onoarea armatei prin încălcarea jurământului de credinţă. Se cerea principelui să se facă cercetări şi să se afle cine sunt aceia care s-au făcut vinovaţi de trădarea din noaptea de la 10-11 februarie 1866. Lucru pe care, evident, Carol nu l-a făcut niciodată.
A devenit apoi ministru de război (6 august 1866 – 8 februarie 1867), după care, poate şi în urma remuşcărilor a demisionat din armată. Rechemat în activitate cu ocazia războiului de independenţă (1877 – 1878), este avansat la gradul de general de brigadă şi se distinge în calitate de comandant al corpului de vest la atacul Smârdanului. După această nouă împlinire se retrage definitiv în viaţa privată, poate sub povara aceluiaşi sentiment de vinovăţie.
Dacă răsplata politică a fost generoasă, se pare că în plan amoros a rămas efemeră. După ce l-a ademenit în conspiraţie, misterioasa doamnă C., l-a părăsit pentru totdeauna.
… Generalul Haralambie a murit în aprilie 1908 şi la înmormântarea sa din cimitirul Bellu au vorbit: generalul Coandă, din partea armatei, Dimitrie A.Sturza, din partea guvernului şi Costescu Comăneanu, vicepreşedinte al Senatului. În discurile rostite cu acest prilej funebru, faptele de om politic şi distins militar au rămas în penumbră; cum ne precizează C.Bacalbaşa, cu această ocazie „a fost apărat de acuzaţia ce i s-a adus cum că şi-a călcat jurământul militar şi a contribuit la detronarea lui Cuza”, din pasiune pentru o frumoasă liberală.  Copiat de pe siteul 

Piatza.Net

Imparatii daci ai Romei

Imparatii daci ai Romei

 1  11

 

Email1

Imparatii daci ai Romei

22 Mai, 20103,927 accesari

De-a lungul timpului, cei mai multi istorici romani, dar si unii straini, le-au contestat originea, in ciuda documentelor care ne garanteaza obarsia lor dacica. Totusi, fara acesti daci ajunsi la carma Imperiului, istoria Daciei, a Europei si chiar a intregii crestinatati ar fi fost alta. Istoria oficiala le contesta dacismul si astazi, din motive greu de inteles.
Regalian, stranepotul lui Decebal
Nu stim ce s-a intamplat cu dacii dupa cucerirea Daciei de catre romani. Daca ar fi sa dam crezare manualelor, ei s-au romanizat rapid si fara cale de intoarcere, in decursul a doar un secol si jumatate. Totusi, amintirea lui Decebal a ramas vie in secolele urmatoare, iar numele de “dac” este purtat cu mandrie de mai multe personaje istorice, ajunse pe cele mai inalte trepte ale ierarhiei militare sau politice a Imperiului roman. Dupa constitutia lui Caracalla din 212, prin care toti cetatenii imperiului nascuti liberi deveneau cetateni romani cu drepturi depline, orice dac devenit cetatean roman putea urca in ierarhiile vremii.
Regalian este cel dintai dac care a urcat in aceasta ierarhie. Documentele epocii spun ca dacul cel ambitios a intrat in istorie in preajma anului 260 d.Cr. Si sustineau ca este un urmas al lui Decebal, un stranepot al marelui rege martir. Poate fi intru totul adevarat, sau poate fi doar o genealogie imaginara. Ceea ce insa nu se poate pune la indoiala este originea dacica a lui Regalian. In anul 260, in vreme ce pe tronul Romei se afla Gallienus, dacul Regalian, general cu talent de strateg, se afla in fruntea trupelor din zona Dunarii, din Pannonia si Moesia. Nu mult dupa anul 260, el pune la cale o rebeliune, in urma careia este proclamat imparat de catre trupele sale. Monedele emise de el si de sotia (sau mama) sa, Sulpicia Dryantilla, o femeie cu nume dacic, s-au limitat la zona dunareana. Dupa preluarea puterii, duce lupte impotriva sarmatilor, dar Gallienus vine de la Roma impotriva lui si il invinge. Conform surselor scrise, Regalian este ucis intr-un complot de propriii sai partizani, aliati cu roxolanii.
Dacia – abandonata sau eliberata?
Figura lui Regalian este deosebit de importanta in istoria provinciei Dacia, deoarece coincide cu un moment-cheie: abandonarea provinciei de catre Gallienus. Desi Aurelian este considerat autorul retragerii trupelor si administratiei romane din Dacia, totusi, izvoarele istorice si arheologice ne confirma faptul ca provincia Dacia a fost abandonata mai devreme, in vremea lui Gallienus, iar Aurelian nu a facut decat sa consemneze in acte un fapt deja consumat si pe care oficialitatile multa vreme nu au avut curajul sa-l recunoasca.Scrierile vechi ne informeaza ca “Dacia a fost pierduta” in vremea adversarului lui Regalian, iar arheologia ne arata ca tot in vremea acestui imparat au incetat inscriptiile romane din Dacia, precum si baterea de monede. Acest moment coincide si cu o serie de atacuri dure ale carpilor (daci liberi) asupra provinciei.
Contextul acesta este rareori invocat de istoricii nostri, care pun retragerea romanilor doar pe seama atacurilor pricinuite de barbari si de goti (chiar daca izvoarele subliniaza ca este vorba de carpi, istoricii insista ca prin “carpi” trebuie sa intelegem “goti”). Uzurparea puterii lui Gallienus in zona, prin rebeliunea dacului Regalian si atacurile dacilor liberi, ne poate sugera ca retragerea armatei si a administratiei romane din provincie nu reprezinta un abandon al Daciei ci, din contra, o eliberare. Deci, romanii au fost, efectiv, alungati din provincie de catre daci si au sustinut apoi, ca justificare, ca Dacia este greu de aparat, din pricina atacurilor barbare. Ulterior, Aurelian a creat in sudul Dunarii o alta Dacie, numita “Dacia Aureliana” si mai apoi “Dacia Ripensis”, pentru a pastra aparenta unei Dacii romane. Ce s-ar fi intamplat daca Regalian nu l-ar fi uzurpat pe Gallienus sau daca dacii liberi nu ar fi venit in ajutorul fratilor lor din tinutul ocupat de romani? Poate ca Dacia ar fi continuat, pentru cine stie cata vreme, sa fie provincie romana. In acest fel, Dacia a fost prima provincie a imperiului din care romanii au fost nevoiti sa se retraga.
Aureolus, ciobanul din Carpati
Tot in vremea lui Gallienus a trait si Marcus Acilius Aureolus, dac dintr-o familie de ciobani, el insusi pastor in tinerete. Istoricul bizantin Zonaras spune despre el: “Aureolus era din tara getica, numita mai tarziu Dacia, si de neam obscur, fiind mai intai pastor…”. Intrat ca soldat de rand in armata romana, a castigat simpatia imparatului Valerianus si a ajuns ingrijitor al cavaleriei. Dupa ce a castigat si increderea lui Gallienus (succesorul lui Valerian la tron), a fost trimis de imparat in anul 265 sa lupte impotriva unui uzurpator din Galia, Postumus, dar Aureolus s-a aliat cu acesta impotriva imparatului de la Roma. A fost proclamat suveran la Mediolanum de catre armatele sale, in anul 268. Totul se petrecea in plina criza politica a imperiului, celebra criza a secolului al Iii-lea, cand s-au succedat la tronul Romei o multime de imparati, mai toti provinciali, mai adesea sprijiniti de armata. Gallienus a pornit impotriva celui de-al doilea dac autoproclamat imparat, Aureolus, care i-a cerut ajutor lui Postumus. Acesta insa l-a refuzat, tradand prietenia care ii lega. Totusi, cel care a murit in asediul de la Mediolanum a fost Gallienus, iar Aureolus a reusit sa-si pastreze titlul, pana in vremea lui Aurelian, dar a fost tradat si ucis, ca si Regalian, de propriii lui soldati.
Imparatul Galeriu, “olteanul” care i-a razbunat pe daci
Galerius Maximianus (292-311) i-a urmat la domnie lui Diocletian, al carui protejat a fost. S-a nascut intr-un sat din apropiere de Serdica (Sofia), dintr-o mama daca, venita din nordul Dunarii, din Dacia Traiana.Se crede ca, dupa numele sau romanizat, Romula, mama sa ar fi venit de undeva din Oltenia, din Dacia Malvensis, poate chiar din orasul Romula (astazi Resca, jud. Olt). Lactantiu, scriitorul crestin care ne confirma originea dacica a imparatului Galeriu, ne mai da cateva informatii uluitoare despre acest dac ajuns imparat. In primul rand, a vrut sa supuna la obligatia platii impozitelor Roma si intreaga Italie, drept razbunare pentru umilirea dacilor de catre Traian, care le-a impus tribut dacilor. In al doilea rand, a vrut sa schimbe numele Imperiului roman in Imperiul dacic. Inainte de a muri, imparatul s-a retras in satul sau natal, care a fost numit Romulianum, dupa numele mamei sale. Galeriu a ramas in istorie pentru persecutiile sale impotriva crestinilor, atat in vremea lui Diocletian, cat si dupa urcarea sa pe tron. Totusi, inainte de a muri, a dat primul edict de toleranta din istoria crestinilor, reeditat apoi de Constantin cel Mare. Pe arcul sau de triumf de la Salonic apar figuri de daci cu steagul lor national in forma de sarpe cu cap de lup. Specialistii inca nu s-au dumirit ce cauta acesti daci pe arcul lui Galeriu, dar unii dintre ei au presupus ca este vorba de soldati daci din regiunea natala a imparatului. Dacismul lui Galerius este incontestabil, la fel si adversitatea sa fata de romani si de numele de “roman”, declarata deschis de imparat. Nu ar fi exclus ca seria lunga de documente ce relatau cucerirea Daciei, toate disparute astazi, sa fi fost cenzurate sau distruse in vremea lui Galeriu sau a altor imparati de mai tarziu, care au incercat sa apere astfel memoria dacilor.
Daia si Licinius
Maximinus Daia (sau Daza) era nepotul imparatului Galeriu. S-a nascut in Dacia Aureliana, la sud de Dunare, avand-o ca mama pe sora imparatului. A ajuns sa fie adoptat de unchiul sau, dar chiar si dupa adoptie, a tinut sa-si pastreze numele dacic. In schimb, despre Licinius, izvoarele spun ca se tragea dintr-o familie de tarani daci din Moesia Superior. S-a nascut in anul 265 si a ajuns prieten foarte bun cu Galeriu. Imparatul Galeriu i-a conferit lui Licinius titlul de “Augustus” in vestul imperiului, in anul 308, in timp ce Daia, nepotul imparatului, si Constantin (si acesta de origine moeso-dacica) au fost numiti “fiii augustilor”. In felul acesta, toti cei patru suverani care formau tetrarhia (forma de conducere cu patru imparati, doi de rang superior si doi de rang mai mic), erau de origine dacica. Dupa moartea lui Galeriu, in 311, Licinius si-a impartit imperiul frateste cu Daia, dar in 313, s-a aliat cu Constantin, casatorindu-se cu sora lui vitrega, la Mediolanum (Milano). Constantin si Licinius se reunisera la Milano pentru un eveniment extrem de important: promulgarea edictului prin care religia crestina devenea egala in drepturi cu celelalte religii ale imperiului. De cealalta parte, Daia s-a aliat cu uzurpatorul Maxentiu. Conflictul dintre Licinius si Daia era previzibil. Daia a fost infrant si, spun unele surse, a preferat sa se sinucida. Locul sau a fost luat de Constantin, cumnatul lui Licinius. Dar tradarea a fost platita. Licinius si Constantin au intrat intr-un conflict, in urma caruia cel din urma a iesit invingator si a devenit unic imparat al imperiului. Cu acesti patru imparati de origine dacica, ce au condus imperiul simultan, a inceput o noua epoca in istoria Imperiului roman.
Constantin si Elena. Enigma dacilor de pe Arcul lui Constantin
Dar cel mai mare imparat roman de origine dacica este Constantin, primul imparat crestin din istorie. S-a nascut la sud de Dunare, la Naissus, in Serbia de astazi, pe atunci provincia Moesia Superior. Tatal sau, imparatul Constantius Chlorus, era tot din Naissus. In anul 325, in vremea conciliului de la Niceea, la Naissus este atestat un episcop care isi spune “Dacus”. Prezenta dacilor la sudul Dunarii, atat inainte de cucerirea Daciei cat si dupa aceea, este incontestabila. Deci, Constantin era, mai exact, un moeso-dac. Desi nu stim in ce fel dacismul sau i-a influentat actiunile, stim sigur un lucru: el este cel care, la doar doua secole dupa cucerirea Daciei, spoliaza monumentele din splendidul for al lui Traian. Marea friza de piatra a lui Traian, masurand peste 30 de metri (dupa altii mult mai mult) si fiind a treia ca marime din intreaga antichitate, este sparta in bucati de Constantin. Patru bucati sunt incastrate in arcul sau de triumf de la Roma, dupa ce figura lui Traian este stearsa din reprezentarile reliefurilor. Mai mult, opt din grandioasele statui de daci, inalte de trei metri, care impodobeau forul lui Traian, sunt scoase de la locul lor si urcate pe Arcul imparatului Constantin. Ce logica sa aiba dislocarea unor statui colosale de daci si plasarea lor pe un monument al unui imparat roman, daca nu faptul ca acesta era nascut tot in tara dacilor? Cu siguranta, Constantin avea o mare pretuire pentru stramosii sai. Documentele ne spun chiar ca ar fi incercat sa aduca Dacia sub stapanirea sa si a refacut podul de peste Dunare. Totusi, cum de a fost posibila aceasta “profanare” a forului lui Traian? Specialistii spun ca era nevoie de material de constructie si ca, in acelasi timp, nu mai existau artisti talentati ca in vremurile anterioare, arta romana aflandu-se intr-un declin evident. E adevarat, pe langa piesele luate din forul lui Traian, pe Arcul lui Constantin exista si reliefuri atribuite de specialisti epocilor lui Hadrian si Marc Aureliu. Deci, Constantin ar fi luat ce i-a placut de pe monumentele predecesorilor sai. Iulian Apostatul ne povesteste ca, dupa ce a vazut pentru prima data forul lui Traian, Constantin a fost abatut timp de mai multe zile, spunand ca el nu va avea niciodata un for atat de grandios. Dar nu este suficienta aceasta explicatie. Oricat de mare ar fi fost lipsa de materiale si de artisti talentati, nici un imparat nu ar fi indraznit sa distruga monumentele unui predecesor, daca acesta era pretuit, memoria sa era onorata si facea parte din galeria sacra a parintilor Romei. Gestul atat de neobisnuit si de socant al plasarii celor opt statui de daci pe Arcul de triumf al lui Constantin isi gaseste in acest fel o explicatie. Statuile de pe arc simbolizeaza obarsia dacica, mandra si iubitoare de libertate, a imparatului. Din aceasta perspectiva, nu ar fi deloc absurd sa ne gandim ca scrierea de capatai a lui Traian despre cucerirea Daciei a disparut, ca si celelalte scrieri ce relateaza acest eveniment dramatic din istoria dacilor, din ordinul lui Constantin. Daca Galerius nu a contribuit la disparitia acestor scrieri, se poate sa o fi facut Constantin.
Imparatul Constantin. El a pus statuile dacilor pe Arcul sau de la Roma
Constantin cel Mare este cel care a mutat capitala imperiului la Byzantion, numit dupa moartea sa Constantinopol, iar dupa cucerirea de catre turci, in sec. Xv, Istanbul. Orientul a devenit astfel izvorul spiritual si cultural al intregii Europe. In vreme ce occidentul bajbaia in intunericul in care barbarii migratori l-au aruncat, in orient straluceau luminile Bizantului crestin, Noua Roma. Cat de mult a contribuit dacismul lui Constantin la aceasta transferare a gloriei romane in orient este foarte greu de spus. Dar dacii de pe Arcul lui Constantin vegheaza vechea Roma si astazi, semn al dainuirii spiritului dac peste timp.
Elena, mama lui Constantin, era nascuta, se pare, in Asia Mica, intr-o familie foarte modesta. A avut o legatura neoficiala cu Constantius Chlorus, viitorul imparat, si l-a nascut pe Constantin in teritoriul dacic de la sudul Dunarii. Scrierile vechi spun ca Elena a contribuit foarte mult la intarirea crestinismului ca religie a imperiului. Ea a primit titlul de Augusta. Calatorind la Ierusalim, se spune ca a descoperit resturile crucii lui Isus, pe care le-a adus la Roma. Descoperirea s-a facut in urma unor sapaturi pe care ea insasi le-a comandat si coordonat. De aceea, astazi, Sfanta Elena este patroana arheologilor. Sarcofagul sau din porfir rosu egiptean se afla la Muzeul Vatican, in sala numita “Crucea greceasca”. Este ornamentat, in mod destul de bizar, cu scene de lupta. Intre soldatii reprezentati se disting cu claritate figuri de daci, cu inconfundabilele lor caciuli. Sfintii imparati Constantin si Elena, praznuiti de Biserica Ortodoxa la 21 mai, au schimbat definitiv cursul istoriei.
Falsificarea istoriei
Se impune o intrebare: de ce manualele de istorie nu pomenesc nimic despre rolul dacilor in istoria imperiului roman? A existat si continua sa existe o adevarata conspiratie in jurul acestui subiect. Istoricii nostri, dar si unii straini, in special maghiari, au facut tot posibilul pentru a “demonta” originea dacica a unor personaje ajunse pe tronul imparatiei romane. Despre mama lui Galeriu s-a spus ca era o barbara, ba roxolana, ba ilira, ba, in cazul cel mai bun, daca romanizata, desi sursele ne spun raspicat ca era daca de la nordul Dunarii, chiar daca avea nume latin. Despre informatiile pe care ni le da Lactantiu cu privire la Galeriu s-a spus ca nu merita sa fie luate de bune. Despre cele din “Historia Augusta”, care ne atesta originea dacica a lui Regalian, la fel, ca ar fi vorba de niste nascociri. De ce toate acestea? Din doua motive diferite, dar cu un unic scop. Unii istorici maghiari, in frunte cu A. Alfldi (1940), au vrut sa demonstreze ca, dupa abandonarea provinciei, in Dacia nu a mai ramas nici un dac si ca nu a existat nici un fel de continuitate de-a lungul mileniului “intunecat”, pana la venirea maghiarilor in Transilvania. Aparitia unor personaje istorice importante, de obarsie dacica, le incurca socotelile, si au recurs la contestarea surselor documentare, pentru a demonstra ca nu este vorba de daci autentici. Istoricii romani, in schimb, au cautat sa demonstreze ca, dupa abandonarea Daciei, toata populatia ramasa in provincie era deja complet romanizata. Prin urmare, si imparatii de origine dacica trebuiau sa fie tot romani. La acea vreme, “nu trebuiau” sa mai existe decat romani, eventual proveniti din stramosi daci romanizati. Dar faptul ca scrierile la care ne-am referit insista asupra originii dacice a acestor imparati ne arata cu claritate ca ei nu erau daci integral si definitiv romanizati, ci originea lor etnica era foarte importanta. Cunosteau, desigur, limba latina, erau integrati in societatea romana provinciala, dar obarsia lor era dacica. Daca ar fi fost daci complet romanizati, fara sa mai poarte vreo mostenire dacica, li s-ar fi spus romani, pur si simplu, fara prea multa insistenta pe originea etnica. Probabil din acest motiv, istorici precum Constantin Daicoviciu, Radu Vulpe si altii au contestat dacismul lui Regalian ori al lui Galerius (despre Constantin nici nu se discuta, dat fiind ca s-a nascut la sudul Dunarii). Radu Vulpe chiar a insistat asupra faptului ca mama lui Galeriu, Romula, nu era daca, ci provenea dintr-o familie de colonisti iliri stabiliti in Dacia, desi nici un document nu sugera asa ceva. Dupa trei decenii, intr-o alta lucrare a aceluiasi istoric, Romula “devenea” o daca romanizata. In schimb, Dimitrie Cantemir nu se sfia sa-l numeasca pe Aureolus “hatmanul calarimii Avreulus Dacul”. Deci, atat pe istoricii maghiari, cat si pe cei romani, ii deranja existenta unor daci dupa retragerea romanilor din Dacia. Si intr-un caz, si in celalalt, s-a dorit inlaturarea dacilor din istorie, prin incalcarea adevarului stiintific furnizat de izvoarele scrise. Aceasta falsificare persista pana astazi, iar istoria oficiala nu recunoaste originea dacica a acestor imparati. Stergerea dacilor din istorie pare sa fie urmarea unui blestem ce s-a nascut demult, dar continua si astazi. Istoricii nostri desavarsesc opera celor ce au ars scrierile despre daci si i-au lasat intr-un intuneric ce pare sa nu se mai sfarseasca.
Aurora Petan       Copiat de pe siteul

Piatza.Net